O experiență deosebită
Max Banus, condamnat în 1958 la 8 ani de închisoare politică, a fost „cumpărat” și scos din închisoare, iar în 1966 și-a început activitatea la postul de radio Europa Libera. După Revoluție a publicat cartea ,”Cei care m-au ucis”, care conține 45 de întâmplări la care a asistat sau a fost implicat în oribilul lagăr securist de la Stoenești. În 1961, cu cateva zile înainte de Sfintele Paști, a fost martorul unei acțiuni de neimaginat a criminalilor securiști: răstignirea unui deținut credincios. Dânsul scria:
Trebuie să mărturisesc cu umilință că înainte de închisoare nu auzisem de acești „Adventiști de Ziua a Șaptea”. I-am întâlnit pe yehoviști pentru prima dată la Stoenești.
Scandalul a izbucnit în prima zi de muncă. Ceilalți spuneau despre ei: „Sunt pur și simplu nebuni. Ai auzit ce pretind? Cer comandantului să le dea alimentele regulamentare și să-și gătească singuri. Refuză să mănânce ce e gătit de alții. Și nu numai atât! Au anunțat că nu vor lucra sâmbăta. Pentru nimic in lume. Dar sunt gata să lucreze duminica”.
Un frizer mi-a relatat aceste informații, însoțite de multe alte amănunte. Am zambit și n-am dat prea multă importanță întregii istorii. Doar cunoșteam prea bine metodele Securității. Într-o sâmbătă, ne-am înapoiat în colonie zdrobiți de oboseală. Intram în dormitoare. Mă întind puțin. Mă dureau toate încheieturile. Deodată, aud urletele sergentului: „Toata lumea, drepți! Afară! Încolonarea!”
Ce dracu’ se întamplase? Nimeni nu știa. Ne încolonăm. Apare comandantul. Aveam frică toți de el. Era un sadic. Violent… brutal… Era înfuriat în ultimul hal. Începe să țipe… Nu înțelegeam decât cuvinte separate.
Pe scurt. Adventiștii refuzaseră să lucreze. Fiindcă-i sâmbăta! Dar ce-și imaginează bandiții ăștia? Cred ei că regulamentul trebuie modificat pentru nebuniile lor? Buun… nu vor să mănânce mâncare gătită la bucătărie! El, comandantul, s-a dovedit înțelegător. A acceptat. Dar cu munca? Or să vadă ei ce o să pățească.
Fiindcă au refuzat astăzi să lucreze, fiecare este condamnat la 20 de bice, 20 de bice la talpă!
Toată noaptea nu am putut dormi din cauza gemetelor celor batuți.
A doua zi, duminica, abia puteau merge. Am stat de vorba cu unul dintre ei. Țăran din regiunea Craiovei. „Nu-i păcat? Să te lași torturat de ei…” Omul m-a privit cu bunătate. Nu m-a repezit și nici nu mi-a spus că nu ar fi cazul să mă amestec unde nu-mi fierbe oala. „Situația nu este așa cum o crezi dumneata. Mai sunt și alții care au suferit pentru credința lor…” N-am prea înțeles ce voia să spună. Avea ochi inteligenți și se exprima frumos. „Doar vă dați seama că, în cele din urmă, veți fi obligați să lucrați sâmbăta…” Răspunsul lui a fost atât de ferm, încât am simțit o anumită neliniște. „Nu vom lucra sâmbăta!” N-am mai insistat. L-am lăsat în pace.
!!!!! A doua zi, luni, din nou la lucru. Eram curios să văd ce se va întâmpla cu acești adventiști. Vineri seara, sergentul de serviciu îi chema. Începu să vorbească politicos cu fiecare. „Comportați-vă cu inteligență. Oameni buni, nu-mi faceți probleme mâine! Lucrați și totul va fi în regulă!”
În dimineata urmatoare, Securitatea a aplicat o noua tactica. Adventistii nu au avut voie sa plece in grup. Fiecare a fost mutat singur in alta brigada sau impreuna cu unul ori maximum doi. Doi erau in aceeasi brigada cu mine. I-am privit cu atentie. Erau foarte curati. Aveau figuri placute, priviri sincere. In plus, erau bine-dispusi. „Aha, mi-am zis eu, s-au hotarat sa lucreze.” In fond, era cazul sa puna capat chinului. Amandoi erau transilvaneni. Muncitori manuali. Unul din Hunedoara, celalalt din Deva.
Începem să lucram. Amandoi stateau cu mainile in buzunare. Lipiti unul de celalalt. Nici macar nu au luat lopata sau cazmaua in mana. Trecusera zece minute. Sergentul ii privea din ce in ce mai incruntat. Langa el, un soldat cu un caine-lup. „Mai porcilor! Vreti sa aveti de-a face cu mine? Luati-va lopetile… Si… imediat la munca!”
Nimeni nu mai scotea un cuvant. Ma treceau fiorii pentru ceea ce urma. Nici unul dintre cei doi adventisti nu facu o miscare. Eu nici nu le stiam numele. Dar il cunosteam pe sergentul Tanase. Era o adevarata bestie. Un bataus cunoscut. Se indrepta spre detinutul mai in varsta. Sa fi avut 60 de ani. Cu o forta de dement, sergentul il lovi in plina fata. Detinutul se prabusi. Se ridica greu… foarte greu. Aproape nu se putea tine pe picioare. „Fiu de curva, te vei apuca imediat de lucru!…” urla sergentul Tanase. Batranul adventist raspunse cu greu: „Sunt gata sa lucrez duminica!” Sergentul se infurie, il scuipa, isi scoase insa revolverul si il dadu soldatului. Apoi, se apropie amenintator de adventist. „Mai gangstere, ia-ti lopata si treci imediat la lucru! Imediat…” Urma o scena oribila. Lovituri de picioare, palme, pumni. Fata batranului detinut era de nerecunoscut. Omul se prabusi la pamant gemand… Celalalt adventist, alb la fata, indrazni sa spuna: „Domnule sergent, il omori!” Sergentul se opri o clipa. Apoi fata i se intuneca. Se intoarse spre celalalt. „Si tu? Tu ce pazesti? La treaba, ca esti tanar si puternic!”
Într-adevar, celalalt era inalt, puternic si sa fi avut 30 de ani. Dar statea nemiscat, uitandu-se la tovarasul lui de suferinta, care gemea intins la pamant. Se apleca sa-l sprijine, cand sergentul aproape urla: „Mars de aici si treci la treaba!” Nu primi nici un raspuns. Dimpotriva… Privirea tanarului detinut deveni calma. Desi stia ce va urma.
Soarele devenise din ce in ce mai dogoritor. Sergentul isi scoase chipiul. Fata ii era complet transpirata. „Mai banditilor, mai banditilor! Imi faceti probleme!” Si, apoi, parca explodand, il lovi pe tanarul adventist in gat! Acesta se prabusi ca secerat. Se auzi o voce: „L-ai ucis!” Sergentul se intoarse furios catre grupa de unde venise exclamatia. „Tine-ti botul! Dracu’ nu moare asa de usor…” Unul dintre detinuti se apropie de tanarul adventist, care zacea la pamant. Mai multi ii adusera apa. Omul se trezi din lesin si se uita in jurul lui. Il ajutara sa se ridice. Se tinea cu greu pe picioare. Sergentul se apropie din nou amenintator. „Ba, tu esti unul dintre adventistii astia… Nu-i asa?” Dar nu astepta raspunsul si intreba din nou: „Pentru ce ai fost condamnat?” Detinutul respira cu greutate. Facu un efort sa raspunda. „Fiindca sunt adventist”. Sergentul Tanase incepu sa urle din nou. „Minti, ticalosule! Ai fost condamnat fiindca ai refuzat sa iei arma in mana. Fiindca refuzi sa lucrezi sambata. Dar acum, banditule, vei lucra! Vei lucra, fiindca altfel nu pleci in viata de aici!” Se inrosise la fata. Ii curgeau broboane de sudoare. Sergentul Tanase era inalt si avea peste 100 kg. Parea de doua ori mai mare decat sarmanul om care gemea in continuare. „La lucru, imediat!” Tanarul, caruia ii curgea sange din nas, isi baga mainile in buzunar. Il priveam cu uimire. Omul asta, pur si simplu, se sinucide. E nebun… Sau ce are? Sergentul incepu din nou sa-l bata. Tanarul cazu din nou. Sergentul se apleca, il prinse de haina si il tari in mijlocul terenului. „Hei, banditule, am gasit eu ceva pentru tine!” Lua o cazma si o infipse bine in pamant. O incerca de cateva ori ca sa vada cat de rezistenta era. Apoi lua o craca puternica si o lega astfel incat impreuna cu cazmaua era un fel de cruce. Il lega pe detinut de aceasta cruce, un fel de rastignire. Apoi tipa la el: „Hei, te apuci de lucru sau nu?” Omul nu raspunse. De fapt, era un fel de a raspunde…
Sergentul lua o cazma ascutita si o puse cu varful sub barbia detinutului, obligandu-l sa stea cu ochii spre soare. Vedeam un rastignit. Ca pe o cruce. „Cand ai sa accepti sa lucrezi, te dezleg si vei fi liber…” Tanarul de-abia respira. Mai mult horcaind, ii raspunse: „Sambata nu voi lucra…” „Vei lucra, banditule! Vei lucra, daca nu vrei sa mori!” Trecu o ora. Cel rastignit nu mai avea putere sa stea in picioare, dar nici nu putea sa se miste. Sergentul Tanase se invartea in jurul lui. „Aa… ce zici? Nu-i frumos soarele, baa? Roaga-te Dumnezeului tau! Cheama-l sa vina sa te salveze!”
Am simtit ca nu mai pot gandi. Capul imi vuia. In fata mea, un om fusese crucificat. In cea de-a doua jumatate a celui de-al XX-lea secol!
Au trecut cateva zile. Nici unul din adventisti nu cedase. Nici unul nu lucrase sambata. La orice intrebare, la orice violenta, ei raspundeau numai atat: „Sunt gata sa lucrez duminica!” De altfel, in timpul saptamanii ei isi vedeau de treaba, lucrau, iar seara erau extrem de linistiti.
E vineri. Vineri seara. Eram curios sa vad ce va mai face comandantul. Desigur, iar ne vom incolona, iar ne va ameninta. Iar unii dintre noi vor fi batuti. Cel torturat de sergentul Tanase se simtea mai bine. Adventistii stateau impreuna intr-un colt si susoteau intre ei. Un sergent se apropie de ei. Susoteala inceta pe loc. Il privira cu calm. Sergentul se opri in fata lor. Probabil ca va incepe cu amenintarile, ma gandii. Doar maine e sambata. Sergentul trase aer in piept si le spuse:
„Maine nu iesiti la lucru! Este ordinul comandantului. O sa iesiti la lucru duminica!” Nimeni nu scoase o vorba. Sergentul pleca. Si cand disparu, cand nimeni nu ii mai putea zari, se imbratisara. Cu lacrimi in ochi…
Securitatea, bestiala Securitate, fusese invinsa. De acesti oameni simpli, care credeau intr-o viata si mai simpla. Mult prea simpla. Lipsa de omenie si cruzimea fusesera invinse.
Prin bunatate.
Prin demnitate.
Prin rezistenta.
Prin unitate.