- Nori negri deasupra Cubei
Cuba, patria mea, e numită adesea „perla Antilelor.” Când Cristofor Columb a ajuns la țărmurile cubaneze, a notat în jurnalul său că a găsit cel
mai frumos tărâm pe care l-au văzut vreodată ochii omului. Era un ținut în care apele albastre și scânteietoare ale Mării Caraibelor clipoceau ușor pe plajele cu nisip alb și pe recifele de coral, în care vânturile calde, tropicale, șopteau ușor prin palmierii înalți și supli. Era un tărâm abundent în suculentă iarbă verde, pomi de rod, flori de culori strălucitoare și păsări exotice – un paradis tropical.
Antilele Mari – Cuba, Haiti, Republica Dominicană, Jamaica și Puerto Rico – sunt parte a lanțului de insule pe care Columb în mod eronat le numi „Indiile de Vest”. Insula principală a Cubei are aproape suprafața cumulată a tuturor celorlalte la un loc. Există mai mult de 1.600 de insule mai mici, majoritatea având doar câte o mână de locuitori. O excepție este Insula Pinilor, cam la nouăzeci de mile sud-est de Havana. În copilărie, când studiam la școală geografia țării mele, nu-mi imaginasem cât de bine voi cunoaște într-o zi îngrozitoarea, și totuși atât de frumoasa Insulă a Pinilor.
Mulți au comparat forma prelungă a Cubei cu silueta unui aligator flămând, cu orașul-capitală al Havanei în nord la coada lui, și cu Santiago de Cuba în sud, în fălcile deschise.
În anii adolescenței mele, Fulgencio Batista condusese Cuba, la început prin intermediul unor președinți-marionetă din 1934 până în 1944, apoi din 1952 până în 1958 find el insuși în capul guvernului. Cuba era privită
de mult ca terenul de joacă al Statelor Unite. Afaceriștii americani investiră din greu în dezvoltarea țării. În anii din urmă, se zvonea despre Batista că ar fi adunat o avere uriașă (300-400 de milioane de dolari) pentru sine pe spatele nevoilor cetățenilor, după cum se vorbea și despre extrema brutalitate cu care erau tratați cei care i se opuneau. Avariția și cruzimea lui pavară drumul pentru tânărul și carismaticul revoluționar Fidel Castro, și pentru apariția comunismului care avea să urmeze. Asta ne spun cărțile de istorie. Dar băștinașii cubanezi au de spus o poveste nițel diferită.
Ca mic copil, trăind într-o mică comunitate insulară din San German la extremitatea sudică a insulei principale, eu nu aveam în nici un fel cunoștință de disputele politice. Părinții mei, ambii din descendență curat africană, emigraseră în Cuba în tinerețea lor – tatăl meu din Trinidad-Tobago și mama din Jamaica. Acolo, în provincia de sud a Cubei, se cunoscură și se căsătoriseră.
Tatal meu, mecanic auto, ajunsese să fie cel mai bun strungar din întreaga comunitate din San Germán. Avea propriul lui atelier, și datorită reputației lui de excepțional meseriaș era în mod regulat angajat pentru lucrări la baza navală americană din Guantánamo. Asta presupunea deplasări de multe zile de acasă la bază și înapoi. Nici lui nici mamei mele nu le convenea faptul că trebuia să lipsească de acasă și din familie atât de des. Sigur că munca lui la baza navală avea să continue indefinit, el convocă un consiliu de familie și hotărî să vândă casa noastră din San Germán și să se mute în sud. Ajuns aici, el iși deschise un nou atelier în orașul portuar Caimanera. Doi ani după mutarea noastră, tata lucra la strungul lui când una din prinzători cedă. Piesa de mare viteză scăpă din lăcaș și-l lovi în piept. Urmările acestui accident îl făcură să stea în spital două săptămâni. În intervalul de spitalizare decise că era vremea să-mi transmită mie meseria lui. După o scurtă perioadă de recuperare, tata iși anunță intențiile.
„Noble”, spuse el, „eu nu voi fi veșnic cu tine. Trebuie să înveți să mânuiești și să repari mașinile.”
„După ce tu ai fost la un pas de moarte”, protestă mama, „vrei acum să pui în pericol viața fiului nostru?” Ea avu un schimb de argumente cu tata și pierdu. Am început să învăț cum să curăț și să întrețin mașinile. Nu mi-a plăcut această muncă de la bun început, dar la noi în casă nimeni nu-l înfrunta niciodată pe tata.
În 19 martie 1950, într-o vineri, la doar două luni după accident, tata se întoarse acasă după ce terminase ce avea de lucru la baza militară. Familia petrecu seara stând de vorbă, retrăgându-se la culcare puțin după zece. Dimineața următoare când mama l-a strigat pe tata să vină la dejun, ea l-a găsit mort în urma unui atac de cord. De când ne mutasem, petrecusem multă vreme cu el. Devenisem prieteni, și brusc îmi fusese smuls din viață. Șocat și însingurat după moartea lui, mi-am deplâns pierderea. Mama vându imediat atelierul.
Prietenii mei și cu mine urmam școala secundară locală aflată sub egida Bisericii Catolice, până când am ajuns la vârsta liceului. Acesta a fost momentul când mi-am părăsit prietenii ca să urmez la Instituto Guantanamo, o școală aflată în apropierea bazei americane. Am urmat acest institut vreme de cinci ani. În acest interval mama și sora mea Paulina, ambele sătule de nesfârșitele frământări politice, emigrară în Statele Unite. Eu am ales să rămân în țara în care mă născusem. Am considerat că, de culoare fiind, Cuba îmi oferea un viitor mai bun decât vecinii noștri din nord. În timpul acestor ani petrecuți la institut am acceptat chemarea Domnului de a-i fi slujitor. Viitorul meu părea decis, sigur, previzibil. Apoi veniră Castro și revoluția.
Liderii cubanezi, de-a lungul istoriei, aveau să cunoască faptul că revoluțiile și insurecțiile începeau întotdeauna pe înălțimile provinciei Oriente. Fidel Castro, cu șapte ani mai mare ca mine, crescuse pe plantația de trestie de zahăr a tatălui său în provincia Oriente. Provenind dintr-o familie destul de înstărită, el urmase cele mai bune școli catolice din zonă. Fusese un elev bun și un excelent atlet. Deși nu-l cunoscusem personal, se zvonea că avusese deja câteva probleme înainte de a ajunge la universitate. Într-o luptă pentru putere la universitate se zicea că și-ar fi ucis propriul văr. În timpul școlii de drept el se implică în grupările politice radicale. Era activ în încleștările și demonstrațiile studențești, fapt care l-a făcut să aibă în mod repetat necazuri cu poliția.
În 1952 el iși finaliză licența în drept și candidă pentru congres. Era același an în care Batista, temându-se că s-ar putea să nu câștige alegerile riscând astfel umilința și înfrângerea, regiză o revoltă și suspendă orice alegeri. Dar această agitație politică nu avea nimic de a face cu mine și cu pregătirea mea de a deveni un pastor al Evangheliei lui Isus Hristos.
Zvonuri privind revoluția incipientă străbătură în lung și în lat țara cu o viteză mai mare decât ca a uraganelor de primăvară. în 1953, în timpul unei parade de carnaval, Fidel și oamenii lui se deghizară în soldați ai lui Batista, intrară în Spitalul Statului Major de la Moncada și uciseră
optsprezece soldați spitalizați acolo. Batista fu învinuit de îngrozitorul act. Optsprezece luni mai târziu, după o serie de astfel de atacuri, guvernul îl deportă pe Castro în Mexic, unde el iși constitui o armată de mercenari. În 1957, beneficiind de bani adunați de la cetățeni din Statele Unite și din America de Sud, și cu ajutorul fostului președinte Carlos Prio Socaras, Castro și oamenii lui se strecurară înapoi în Cuba și comiseră iar mârșave atacuri împotriva poporului cubanez, toată această vreme dându-se drept oamenii lui Batista. Oamenii în mod logic ajunseră să-l urască pe Batista.
Mulți lideri ai adventiștilor de ziua a șaptea, deși neimplicați în activități politice, crezură că Fidel Castro va folosi puterea pentru a instaura o mai mare stabilitate în țară. În Sierra Maestra, lideri religioși simpatizanți se implicară tot mai direct, nu în lupte, dar în hrănirea și călăuzirea soldaților revoluționari. Tot mai mulți cubanezi aderau la mișcare.
În ultimele zile ale anului 1958 deveni evident că zilele lui Batista ca lider al Cubei erau numărate. Decât să stea să înfrunte infrângerea, Batista se strecură afară din Havana în 31 decembrie și se îndreptă spre Republica Dominicană. Două zile mai târziu, în 2 januarie 1959, trupele rebele cuceriră Santiago de Cuba și începură marșul triumfal de o săptămână spre nord-vest, spre capitala Havana.
Castro și oamenii lui sosiră la Havana cu șiraguri de mătănii în mână – stratagemă pentru a-i convinge pe catolicii fervenți că revoluționarii sunt cu adevărat loiali bisericii. O privire mai îndeaproape arăta cu totul altă imagine.
Oamenii lui de bază, ca Ernesto (Che) Guevara din Argentina, Camilo Cienfuego, membru al Partidului Comunist Cubanez și Raul Castro, fratele lui Fidel care la vârsta de cincisprezece ani vizitase URSS, erau comuniști devotați.
După ce i-a plasat pe aceștia și pe alții ca ei în poziții cheie în guvernul cubanez, Castro începu să folosească militari în haine civile pentru a hărțui bisericile. Catolicii și Martorii lui lehova fură primii care simțiră pumnul lui de fier.
În Cuba, Biserica Catolică comemora „La Virgen de la Caridad” (Sfânta Fecioară a Carității) pe 8 septembrie a fiecărui an. Tradiția începuse odată cu primii locuitori ai țării noastre. Dar pentru că ținea de religie și Dumnezeu, Castro refuză să permită oamenilor ținerea procesiunii însoțitoare. El pretinse că ar fi fost periculos, câtă vreme facțiuni ale oamenilor lui Batista mai erau încă libere prin capitală.
Preotul hotărî ca oamenii să participe totuși la procesiune. Aceștia urmau să înconjoare biserica pe străzile cartierului în care aceasta se afla. Milițienii în civil ai lui Castro se înarmară cu țevi de fier, lanțuri și bastoane, toate mascate și înfășurate în ziare. Cînd oamenii ieșiră din biserică să-și înceapă procesiunea, se dezlănțui bătaia. Sute de credincioși au fost răniți sau uciși. Oamenii lui Batista fură blamați pentru tot ce s-a întâmplat, dar populația din Havana și-a dat seama despre ce e vorba. Începînd de la acest eveniment, Castro renunță la masca inocentă de până atunci. Fără să se mai ferească deportă preoții în Spania și începu să-și încarcereze conaționalii în masă.
Conflictul Martorilor lui lehova cu Castro se centra în jurul faptului că aceștia refuzau să efectueze stagiul militar și să salute drapelul. Furios pe această provocare, Castro îi arestă cu zecile și le confiscă proprietățile și bunurile, apoi avu grijă să fie aruncați în pușcării, mai ales pe Insula Pinilor și la Combinado del Este. Aceștia fură dezbrăcați, bătuți și aruncați în celule pline cu homosexuali.
În vremea aceasta eu îmi terminasem studiile la institut și activam cu pastorul Vásquez în orașul Marianao ca pastor pentru tineret. De asemenea vindeam cărți religioase ca să-mi suplimentez venitul pe care-l aveam la biserică. Știam cu toții de la bun început că era doar o problemă de timp până când Castro va începe să hărțuiască și alte organizații creștine, inclusiv pe noi, adventiștii de ziua a șaptea.
Regimul marxist al lui Castro vedea în biserică o amenințare. În timpul revoluției, oamenii lui Castro îl porecliseră pe acesta „il Caballo” (calul). Astfel când pastorii noștri predicară despre fiarele din Apocalipsa, aceștia fură acuzați și condamnați că ar fi ațâțat la revoltă politică.
Câteva luni după lovitura de stat a lui Castro, tendințele comuniste ale guvernului deveniră evidente pentru populația neangajată politic a țării.
Noul lider promises că revoluția va aduce schimbări fundamentale în Cuba – în economia acesteia, în guvernare și în modul de viață al poporului ei. Și așa a fost! În 1959 și 1960 Castro încă nu se declarase comunist, dar discursurile înflorite pe care le ținea la manifestările publice au fost călcate în picioare sub cizmele flagrantei nedreptăți. Odată sigur pe puterea lui, Castro puse mâna pe toți dușmanii săi, îi acuză că ar fi comis crime împotriva revoluției, și organiză expeditive parodii de procese. Câțiva fură condamnați la închisoare, alții au fost executați public. Jurnaliștii declarară că modul în care iși trata el dușmanii era similar aceluia în care Rusia se descotorosise de dizidenții ei.
Asemeni Mișcării de Tineret a lui Hitler în Germania nazistă și Gărzii Roșii a lui Mao în China comunistă, Castro organiză o mișcare pentru copii numită a „pionierilor”. Membrii acesteia posedau o autoritate nelimitată. Ei dădeau buzna în case, mâncau orice mâncare doreau, ordonau cetățenilor să stingă luminile seara și-și însușeau proprietatea altora – confiscând totul ca „proprietate a întregului popor”. Oricine avea un aparat de radio cu unde scurte putea fi acuzat și declarat vinovat că ascultă vocea dușmanului. Cea mai mică încălcare a legii, reală ori imaginară, era considerată o crimă împotriva statului. Și crimele împotriva statului nu scăpau niciodată nepedepsite.
Relațiile cu Statele Unite se înrăutățiră după ce Castro naționaliză toate rafinăriile de petrol aflate în proprietate americană. Statele Unite instaurară un embargo comercial asupra Cubei, și Castro ripostă confiscând toate
afacerile americane din Cuba. În 2 ianuarie 1960, Castro acuză că toți angajații ambasadei Statelor Unite din Havana erau spioni. În patruzeci și opt de ore, tot personalul ambasadei fu expulzat din țară, și în furia luj guvernul american rupse toate relațiile diplomatice cu țara mea.
Când Castro venise pentru început la putere mulți cubanezi fugiră din țara lor, inclusiv un mare număr de medici, avocați, scriitori, profesori și ingineri. Aceștia mai bine plecară decât să lucreze pentru noua conducere. În acest răstimp i-am ajutat pe mulți din prietenii mei personali și membri ai bisericii să se alăture exilului.
Mama și cu soră-mea, trăind acum în Massachusetts, insistară ca eu să părăsesc Cuba și să plec în Statele Unite câtă vreme mai puteam scăpa. Așa aș fi făcut dacă n-ar fi apărut o anume complicație. O cunoscusem deja pe Yraida și ne căsătorisem. Ea și cu mine am discutat eventualitatea de a cere o viză. Însă, înainte de-a fi putut părăsi țara, tânara mea soție rămase însărcinată. Din păcate pentru noi noul guvern votase o lege care nu permitea nici unei femei însărcinate să părăsească Cuba. Prea târziu ne-am dat seama că nu vom pleca nicăieri, cel puțin nu înainte de-a se naște copilul. Poate mai târziu, ne-am consolat. Poate șase sau șapte luni după ce s-a născut primul nostru copil.
Când Castro văzu câți specialiști și oameni cu educație facură cerere de viză pentru a părăsi țara el închise granițele. Totuși, în ciuda tuturor eforturilor sale, oamenii continuau să se strecoare printre paznicii de la graniță și să scape poliției secrete. Și eu, recunosc, i-am ajutat pe frații și surorile mele de câte ori am putut. E foarte greu de înțeles cât de prețioase erau libertățile pe care noi cubanezii le pierdusem! Poate nimeni nu-și dă seama până când nu le pierde el însuși.
Apoi veni planificata acțiune de la Golful Porcilor – din 15 până în 17 aprilie, 1961. Contrarevoluționarii cubanezi, alături de CIA, planuiseră să invadeze insula pe o porțiune îndepărtată de plajă cunoscută ca Golful Porcilor. Cu ajutorul acoperirii aeriene promisă de armata Statelor Unite, aceștia urmau să recucerească insula din mâinile armatei revoluționare a lui Castro. În interiorul Cubei foștii sprijinitori ai lui Batista și alții care se opuseseră preluării de către comuniști a țării se pregătiră pentru invazie.
Castro și soldații lui, aflând despre planurile acestei invazii cu multe zile înainte de eveniment, adunaseră sute de oameni în marile orașe Havana și Marianao. El îi incuie pe 70 la sută din locuitori, bărbați și femei, în scoli, spitale, stadioane, chiar și în grădina zoologică – în orice loc care putea fi transformat în închisoare. Concomitent, regimul sechestră casa lui Marquez Sterling, unul din candidații inițiali la președinție ucis în timpul revoluției, o transformă în echivalentul sediului KGB-ului rusesc, numindu-l G-2.
Scurgerea de informații care îi permisese lui Castro să se pregătească
în vederea invaziei și eșecul guvernului Statelor Unite de a-și ține promisiunea sprijinului aerian au dus la eșecul intreprinderii. După fiascoul de la Golful Porcilor, paranoia lui Castro se intensifică. El iși puse agenții să scotocească după agenți americani ai CIA la fiecare colț de stradă și în spatele fiecărei plantații de trestie de zahăr de pe insulă. Gestul cel mai inocent al unui cetățean particular atrăgea imediat toate suspiciunile. Mulți din prietenii mei au ajuns în fața plutonului de execuție – prieteni precum Armando Rodriguez, Perez Lopez, Jesus Cueva și Enrique Hernandez. Alții au fost luați în custodie și pur și simplu au dispărut, fără să se mai audă despre ei vreodată. Pastori protestanți și preoții catolici erau în mod special suspectați a fi agenți ai CIA din cauza legăturilor lor internaționale și a posibilităților de care dispuneau.
Asemeni altor creștini din toată Cuba, eu și sotia mea trăiam sub imperiul fricii. De câte ori plecam de acasă, Yraida și cu mine ne dădeam sărutul de adio, știind că puteam să nu ne mai vedem niciodată unul pe altul de această parte a paradisului. Prima oară când ț-am ținut pe nou născutul meu fiu în brațe, m-am întrebat dacă voi trăi să-l vad cum crește și devine bărbat. Și totuși, în ciuda tuturor pătimașelor argumentări, în ciuda raidurilor, și în ciuda omorurilor care aveau loc în jurul nostru, am crezut că am o anume datorie de îndeplinit. Mai mult ca oricând înainte, înspăimântatul popor cubanez tânjea după siguranța pe care o putea găsi doar în cuvântul Domnului. Mai mult ca oricând, el avea nevoie de speranța într-un mâine mai bun.