- Cinci minute în iad
Imediat ce mi-am ridicat privirile peste auditoriumul întunecat, un ciudat amestec de bucurie și tristețe îmi copleși gândurile – bucuria care urma unei prime intâlniri reușite pentru redeșteptarea tineretului în biserica mea și tristețe pentru teama cronică pe care am simtiț-o pe fețele ridicate ale tinerilor din față-mi. Fraze precum, „trăim în ultimele zile”, “o vreme de tulburare cum n-a mai fost”, sau „vremurile rele în care trăim” nu se refereau la viitor, mă gândeam. „Pentru acești tineri creștini, vremurile rele au sosit, și timpul necazurilor e de față.”
Aceștia veniseră la adunare pentru a se adăpa, ca să li se certifice locul în eternul plan de salvare al lui Dumnezeu. Am răspuns eu setei lor? Am adus eu hrană nevoii lor? Le-am risipit eu îndoielile? Le-am dat eu puterea de-a înfrunta amenințările ce străbăteau fiecare aspect al vieții lor? Nu puteam ști. Speram că reușisem, dar nu puteam fi sigur.
Scaunele erau goale, cărțile de imnuri închise. Brusc am simtit că nu eram singur. Punându-mi Biblia in geantă, m-am îndreptat și am întors fața spre oaspetele nepoftit. Pastorul Vásquez, pastorul principal al bisericii, înainta pe intervalul din mijloc dintre bănci. „Ah, pastore Alexander, mai ești încă aici. Cum s-a desfășurat intâlnirea?”
„Foarte bine, cred.” Am zâmbit, încercând să ascund ciudata presimțire care mă urmărise toată seara. “E o mângâiere pentru mine să știu că forțele cerului vor triumfa, că Satan și răul vor fi infrânți până la urmă.”
„Da”, încuviință pastorul Vásquez, „știu”. Gândurile cărora nu le dădeam glas vorbeau mai tare decât cuvintele pe care le schimbasem.
„Câți crezi că au fost la adunarea de tineret din seara aceasta?”
„Oh, cam 200, cu aproximație.”
„Atunci înseamnă că a meritat?”
Pastorul Vásquez și cu mine discutasem nu cu multă vreme în urmă dacă n-ar fi mai bine, în fața crescândei persecuții din partea lui Castro și a sprijinitorilor săi, să suspendăm plănuita serie de adunări.
I-am aruncat pastorului o privire, și fața lui era învaluită în umbre. “Oh, da,” l-am asigurat eu, „a meritat. Să fi văzut disperarea pe câteva din fețele lor, nesiguranța, chiar spaima. Nu pot explica…”
„Știu, știu.” Pastorul Vásquez dădu afirmativ din cap. „Am simțit eu însumi aceeași tensiune și neliniște la adunările adulților.”
Noul regim comunist plutea asupra religiei organizate din Cuba asemeni prevestirii unui uragan tropical. De câteva ori fusesem reținut și chestionat de oamenii din G-2, nou constituitul KGB cubanez. Pastorul Vásquez mă atenționă că aceste chestionări despre prietenii și cunoștințele care reușiseră să fugă de pe insulă puteau duce mai devreme sau mai târziu la arestarea mea. Cu două zile in urmă pastorul și cu mine luasem în considerare suspendarea seriei noastre de intâlniri pentru a nu risca alte persecuții din partea lui Castro și a oamenilor săi.
„Lucrurile nu merg bine, Noble, nu merg bine deloc,” mă avertizase pastorul Vásquez. „Îmi stă în gând că ar fi mai bună o amânare chiar dacă
tu ești de altă părere.” Ca pastor principal, decizia finală era in ultimă instanță a sa, dar îmi repugna să văd că lungile noastre ore de pregătire urmau să fie zadarnice.
„Îți împărtășesc îngrijorarea”, m-am grăbit să-l asigur, „dar putem lăsa să ne scape această ocazie? Din cauza celor ce se întâmplă… Cât mai avem? Cine poate spune dacă nu cumva aceste adunări nu sunt tocmai scânteia care să aprindă focul lui Dumnezeu în această țară?”
Biserica creștină din Cuba comunistă funcționa oarecum pe zile de împrumut. Zilnic, Castro ți călăii lui hărțuiau la început o confesiune apoi alta. Catolici, protestanți, baptiști, adventiști de ziua a șaptea, nu conta care. Creștinismul de orice fel îndepărta credința poporului cubanez de la el spre o Putere mai înaltă care putea crea martiri și dizidență si putea amenința în ultimă instanță regimul Castro. După ce ne rugarăm împreună, pastorul Vásquez decise să-și asume riscul. Să facem cu credință ceea ce stătea în puterea noastră, iar Dumnezeu să facă restul. Având în vedere rezultatele primei adunări decizia fusese corectă.
În tăcere, eu și pastorul Vásquez ne îndreptarăm spre ușă. M-am oprit și
m-am uitat în urmă la încăperea întunecată. Prima mea adunare de redeșteptare. Da, mi-am spus, a fost un succes. Am pășit împreună în aerul călduț al nopții.
„E păcat că Yraida și fiul tău n-au putut fi aici în seara aceasta ca să-ți împărtășească fericirea”, comentă pastorul în timp ce ne deplasam spre parcarea bisericii.
„Sper că Hubert nu a contactat vreo febră tropicală sau așa ceva,” am spus eu. „Văzând că nu-l poate opri din plâns, Yraida s-a gândit că e mai bine să rămână cu el acasă.”
„Da, ce să-i faci”, chicoti pastorul Vásquez, „așa e, după cum știi, cu copii mici și proaspetele mame.”
Vinovat, mi-am amintit de câtă nerăbdare am dat dovadă față de Yraida pentru că era târziu și nu pornisem încă. Apoi copilașul nostru de doi ani începu să plângă și nu se mai opri nici măcar când am pornit motorul mașinii – eram sigur că nu aveam cum să ajung la biserică la timp pentru serviciul divin, ce să mai vorbim de imnurile ce se cântau la început. Dacă e să spunem adevărul, când Yraida se oferi să rămână cu el acasă, am acceptat imediat cu ușurare. „A fost mai bine așa, sunt sigur”, am spus eu după o ezitare.
Pastorul Vásquez și cu mine ne-am strâns mâinile și ne-am spus noapte bună. L-am urmărit cum traversa parcarea spre automobilul său. Apoi am urcat și eu într-al meu și am închis ușa.
Conducând automobilul prin traficul nopții târzii, m-am uitat la ceas. „Hmm, 84 de mile – cam într-o oră și jumătate ajung,” mi-am spus. Automobile, camioane, autobuze și biciclete se înghesuiau să-și afle loc prin obișnuita aglomerație de pietoni pe strada principală din Matanza. Când voi ajunge în Marianao, unde locuiam, străzile urmau să fie goale și scăldate în întuneric.
Cu coada ochiului am zărit sfeterașul croșetat al fiului meu și sticla lui cu biberon. „A, da,” mi-am spus, „poșeta Yraidei.” Am căutat cu mâna sub locul din față și am scos poșeta bej a nevestei mele de acolo de unde o vârâsem. În graba ei de-a se întoarce cu Hubert în apartament o uitase, împreună cu sfeterul și sticla.
„Ah, Yraida, ce fată bună, ” m-am gândit. Știam că nu era ușor să împaci a fi mama unui copilaș de doi ani și soția unui pastor în același timp – mai ales în timpul unei serii de adunări. „Va trebui să mă asigur că nu uit să-i spun cât o apreciez în momentul în care ajung acasă.” Privind în oglinda retrovizoare, am observat un Oldsmobile albastru cu alb care se ținea după mine, dar nu i-am dat prea multă importanță.
La ieșirea din Mantanza traficul se rări, și atmosfera umedă ca o pătură de lână a orașului se ridică. Am coborât geamul și am lăsat alizeul insulei să pătrundă în mașină. Milele se derulau sub roțile automobilului în timp ce reluam pentru mine însumi adunarea din seara aceea. Pas cu pas, am reluat în gând povestea pe care o spusesem despre căderea lui Lucifer, dorința acestuia de-a fi asemeni lui Dumnezeu, revolta lui și expulzarea sa din ceruri.
„O treime! Gândiți-vă cât de mulți. O treime din îngerii cerului au crezut minciunile lui Lucifer. Cât trebuia să fi deplâns iubitorul Creator pierderea copiilor Săi. El este un Dumnezeu al pacii, nu al războiului.” M-am oprit
și am zâmbit. Simțisem prezența Duhului Sfânt în adunarea din seara aceasta. Tinerii i-au simțit și ei prezența. Am știut după reacția lor. Un talaz de bucurie și triumf mă copleși.
„Da!” Am lovit cu pumnul în roata volanului. „Lăudat fie Domnul!” am strigat eu pe geam afară, claxonând în semn de ofrandă. „M-ai folosit, Tată, pentru a ajunge la ei. Îți mulțumesc, Îți mulțumesc, Îți mulțumesc.” Ce încredibilă cinste, m-am gândit, să fii instrumentul Domnului.
Intervalul liniștit la volan îmi dădu răstimpul necesar să-mi revin din naturala beție pe care predicatorii o încearcă după o asemenea experiență. Când am ajuns să văd luminile din Marianao trebui să fac eforturi ca să-mi țin ochii deschiși. Străzile pustii se îngustară și deveniră tot mai întunecate pe măsură ce străbăteam zona centrală a orașului. Din nou, am privit în oglinda retrovizoare și am recunoscut automobilul care era chiar în urma mea – același pe care îl observasem înainte de a ieși din Mantanza.
În timp ce intram pe o alee nu departe de casă luminile farurilor mele luminară un al doilea Oldsmobile tip 1957, albastru și alb, parcat de-a curmezișul aleii. Gândindu-mă că va trebui să dau cu spatele până în cealaltă stradă, am încetinit și am oprit. Imediat, mașina care mă urmărise a tras în spatele meu, blocându-mi singura ieșire posibilă.
Înainte de-a putea decide ce să fac, doi bărbați îmbrăcați în civil cu pistoale în mâini săriră afară din vehicolul din spate și se aproapiară din lateral de mașina mea.
„Oh, nu”, mi-am spus, „nu un alt interogatoriu. Nu la ora aceasta din noapte. Sunt atât de obosit.”
Bărbatul mai înalt se aplecă și privi pe geamul meu deschis. “Dumneata ești Humberto?” întrebă el.
„Noble,” i-am răspuns.
„N-are a face, ne vei însoți la cartierul general al G-2. Avem să-ți punem câteva întrebări. Nu va lua mai mult de cinci minute,” explică bărbatul. „Dacă veniți cu noi..
La vedere pistolului Steaua Roșie si a maxilarului său hotărât, mi-am dat seama că invitația lui nu era negociabilă. Am oftat, am ieșit din mașină, și m-am îndreptat spre celălalt automobil cum mi se ordonase. Puteam zări silueta unui al treilea ofițer pe locul șoferului. Odată ajuns, am luat loc în spate. Știam bine procedura. Locurile din spate ale acestor Oldsmobile model 1957 erau prevăzute cu legături pentru mâini, niște cătușe legate de podeaua mașinii. Dinafara vehicolului trecătorilor li se părea că pasagerul din spate era liber, dar în realitate acesta era bine cetluit.
Primul ofițer se strecură lângă mine în stânga și-și aținti pistolul drept spre inima mea. Al doilea ofițer ocoli prin spatele mașinii și mă flancă din dreapta. Procedura aceasta nu mă deranjă. Eram obișnuit cu ea de acum, deși aș fi dorit să-și fi ales un moment mai civilizat al zilei pentru a-și face interogatoriile.
În timpul drumului de douăzeci de minute spre G-2, cartierul general al KGB-ului lui Castro, polițiștii rămaseră tăcuți. Am încercat să-mi reamintesc fiecare mișcare pe care o făcusem în timpul ultimelor patruzeci și opt de ore, sperând să găsesc un indiciu pentru această din urmă reținere. Fugise oare careva din prietenii sau enoriașii mei din țară și eram iar chestionat cu privire la absența lor? Dacă era așa, nimeni nu-mi spusese un cuvânt. Fusesem atât de ocupat cu pregătirea adunărilor. Nu-mi veni în minte nimic care să mă fi putut încrimina în vreun fel. Aveam să aflu mai târziu că eram doar unul din sutele de cubanezi arestați ca agitatori politici în timpul primelor zile ale regimului Castro.
La sediul G-2 deținătorii mei nu pierdură vremea. Îmi făcură vânt pe ușă înăuntru și apoi pe un coridor lung și întunecat. În mintea mea mi-am imaginat că acel coridor din piatra cenușie semăna mult cu proverbialul pasaj care ducea spre abisul Apocalipsei. Am intrat într-o încăpere puternic luminată, și un polițist mă așeză în fața unui aparat fotografic pe trepied. O placardă cu numărul 30954 îmi fu aninată pe piept. În acel moment nu bănuiam nici o clipă cât de adânc aveau să mi se imprime în minte acele cifre.
„Obrazul stâng,” lătră locotenentul. M-am supus. Blițul fulgeră.
„Obrazul drept.” M-am executat din nou.
„Ofițer”, am încercat eu să explic, „am o scrisoare în portmoneu de la generalul Samuel Gonzales Rodriguez – o referință perso…”
Ofiterul mai apropiat de locul unde stäteam mà plezni peste fatà si strigà.
„Gura! Să vorbești numai când ești întrebat.”
Mâna mi se ridică la obrazul care mă ustura. M-am clătinat făcând un pas în spate ca să-mi mențin echilibrul. Acum știam că eram într-o încurcătură mai mare decât în dățile trecute. „Aceasta va fi mai mult decât o reținere de cinci minute”, m-am gândit, în timp ce unul din polițiști îmi înșfăcă mâna stângă și-mi apăsa fiecare deget pe o tușieră cu cerneală și apoi pe un formular oficial de arest.
„Golește conținutul buzunarelor pe masă,” ceru ofițerul. Uluit find, mintea îmi trecu pe program automat. Undeva în spatele meu am auzit cum ceasul, portmoneul și cheile mele de la mașină zornăiau pe o tavă de metal. M-am gândit la mașina mea ilegal parcată pe alee și m-am gândit dacă agenții de circulație n-o vor ridica dimineață. Dacă aș putea măcar să-i dau de știre Yraidei. Ea ar putea să meargă s-o ia de acolo.
Ofițerul scotoci cu meticulozitate în portmoneul meu, citind orice bucățică de hârtie pe care o găsi. Citi chiar dedicația pe care o avea fotografia soției mele pe verso.
„Scoate-ți hainele – toate!” Omul îmi cercetă fiecare articol de îmbrăcăminte examinând fiecare tiv și tighel de la întărituri, căutând cine știe ce article de contrabandă. Satisfăcut că nu era nimic, înmână totul unui polițist care stătea în așteptare. L-am văzut pe al doilea ofițer cum culege lucrurile mele de pe masă și le duce la un dulap cu cheie. În timp ce le vâra înăuntru și închidea iar ușa, m-am gândit, „Acolo intră Humberto Noble Alexander. Acolo e identitatea mea.”
„Nu, nu, nu e adevărat,” am raționat apoi. „Numele meu e înscris în registrele cerești.” Mi-am ridicat bărbia și mi-am îndreptat umerii la acest gând. „Mă pot lipsi de orice avut pamântesc, dar identitatea mea ca fiu princiar al Regelui universului este a mea pentru veșnicie!”
Ușa dinspre hol se deschise și un bărbier intră în încăpere. Fără un cuvânt
acesta mă tunse chilug, până la pile. Fotograful luă a doua serie de fotografii. Un al doilea bărbier sosi să-mi radă fața. El fixă aparatul de bărbierit perpendicular pe obrazul meu și trase. M-am încovoiat de durere. Lama nu fusese ascuțită de ani de zile, eram sigur. Simțeam că aparatul îmi smulgea fiecare fir de păr de pe obraz, în brazde. Își termină treaba din trei mișcări: una de la obrazul drept la bărbie, cealaltă de la obrazul stâng la bărbie, și a treia de la baza gâtului la bărbie. Sângele mi se scurgea în șiroaie pe față când termină.
Unul din ofițeri îmi vârî un șervet de hârtie în mână. „Ia!” îmi ordonă el.
‘”Șterge-te cu asta. Repede! N-avem prea mult timp.”
Fulgerele blițului mă orbiră în timp ce fotogaful iși lătra instrucțiunile pentru a treia oară, și eu m-am executat in consecință. Încă îmi mai tamponam sângele ce-mi izvora în jos pe obraz când un paznic mă împinse într-un scaun cenușiu de metal lângă un birou scorojit de stejar, la care ședea unul din ofițerii care mă arestaseră, cu mâinile ridicate peste claviatura unei vechi mașini de scris marca Royal.
„Numele?” Întrebă el.
„Humberto Noble Alexander.”
„Vârsta?”
„Douăzeci și opt.”
„Ocupația?”
„Pastor de tineret la Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea,” am răspuns.
Ofițerul îmi îngână din buze răspunsurile în timp ce degetele lui țăcăneau în stilul ciugulit pe claviatură, înregistrând răspunsurile mele.
„Adresa?”
„146 Street East 49”.
„Căsătorit?”
„Da.”
„Numele soției?”
„Yraida Seull Alexander.”
„Copii?”
„Humberto D. Alexander.”
După ce îmi înregistrară fiecare detaliu al vieții de când mă născusem, ofițerul mă predă unui polițist cu cască.
„Urmează-mă,” îmi ordonă acesta. Mâna lui dreaptă mângâia patul pistolului ca pentru a mă provoca să refuz dacă îmi dă mâna.
Am traversat încâperea, apoi am străbătut un coridor vag luminat. La capătul coridorului el deschise o ușă grea de metal. Mirosul pătrunzător de excremente stâtute îmi blocă nasul. L-am urmat în josul unui șir lung de trepți înguste de piatră. Temperatura aerului scădea pe măsură ce coboram. La capătul de jos al scărilor ochii mi se ajustară la lumina scăzută destul ca să văd un coridor pustiu. Sunetul pașilor noștrii răsuna cu ecou în dreptul ușilor metalice ce se înșirau în pereții de beton.
Coridorul era fragmentat in segmente scurte, și fiecare segment era barat de o ușă de oțel și de un echipaj de paznici. Nimeni nu vorbi în timp ce ne apropiam de prima ușă. Fară să piardă un pas, paznicul meu fluieră un mesaj codificat. Un fluierat de răspuns veni de dincolo de baricadă. Ușa se dădu în lături, apoi se trânti în uma noastră. Nici o altă ființă umană nu era la vedere.
În tăcere, ne-am continuat drumul până la ușa următoare și apoi următoarea, până când paznicul meu se opri în dreptul celulei cu numărul șase. Nu am văzut nici un alt prizonier și nici un prizonier nu mă văzu pe mine până când paznicul nu mă introduse în noua-mi reședință. Ușa grea de metal se trânti în urma mea.
Un brusc val de greață mă copleși în timp ce încercam să-mi regăsesc firea. Duhoarea era insuportabilă. Am înghițit greu și m-am luptat după aer. Mă simțeam de parcă fiecare por al finței mele era invadat de miazma sufocantă de excremente umane.
Celula nu era altceva decât o cușcă de beton. În partea de sus a peretelui
din spate, o răsuflătoare făcută în ciment era astfel concepută încât prizonierul să nu poată privi afară, permițând totuși o oarecare împrospătare a aerului din exterior. Mai jos, pe același perete, o țeavă ruginită cu un
robinet defect lăsa să picure continuu apa. Nu exista veceu și nici lavoar. O gaură în colțul opus ținea loc de toaletă, dar se înfundase de multă vreme. Mormane întărite de excremente zăceau în jurul ei, ca într-un grajd. Câteva erau de-a dreptul solide de vechime; altele mai recente și putride.
Cuprins de disperare am aruncat o privire roată în noul meu ambient. Ochii mi se luptau să se adapteze întumericului, și am simțit că sunt cercetat. Un moment mai târziu i-am văzut: douăzeci și patru de ochi se zgâiau la mine de pe nouă paturi de fier fixate de doi din pereții de beton. Am rămas cu gura căscată de uimire cercetând aceste fețe răvășite și disperate din jurul meu.
Un zgomot brusc la ușă sparse tăcerea. „Ilego carne fresca (a sosit carne proaspătă)”, țipă prizonierul cel mai apropiat de ușă în timp ce o tavă mare aluneca printr-o trapă de la baza ușii. Colegii mei de celulă se aruncară asupra mâncării. Un singur suflu dinspre carnea in putrefacție și mi-am dat seama că nu voi putea pune in gură o bucățică. Putea mai rău decât resturile umane împrăștiate pe podea.
Sosirea mâncării dezlegă limbile tovarășilor mei. Erau ahtiați după informații de afară mai mult decât stomacurile lor chinuite de foame.
„Ce se întâmpla afară?”
„N-ai auzit cumva pe gardieni vorbind c-o să fim eliberați?”
„Castro. Va fi oare o lovitură de stat?”
„N-ai auzit nimic despre vreo invadare?”
„Nu ni se va da drumul?”
Detinuții mă bombardară cu întrebări. Le-am spus puținul pe care îl prinsesem din bârfa străzii și din ziarele controlate de stat. Mai ales faptul că nu știam nimic de nici un fel de lovituri de stat, invazii sau amenințări politice la adresa regimului lui Castro. Eram un pastor de tineret, nu un om angajat în activități revoluționare. N-am știut aprecia atunci teribilul apetit al colegilor mei de celulă pentru informații proaspete. Aveam să cunosc această foame, cu timpul.
După o vreme căzurăm într-o tăcere grea. În timp ce toată lumea tăcea, gândurile noastre erau la aceleași lucruri – familia, casa și libertatea. Orele se târau. „Dacă aș putea măcar dormi câteva ore,” mă gândeam. „Dacă aș putea evada pe tărâmul uitării într-un somn fără vise.” Dar în ciuda întunericului, somnul nu-mi veni. Pământeștile gemete și mormăieli ale colegilor mei de celulă îmi aduceau aminte permanent că nu eram singur.
Am auzit pe cineva în stânga mea șoptind pentru sine. Un om în dreapta Îngâna cuvintele cunoscute ale unei novene catolice. Și tot la câteva minute, cel puțin așa mi se părea mie, unul din prizonieri se târșâia până la colțul celulei să se ușureze.
De vreme ce nu putea fi vorba în nici un fel de somn, m-am gândit la adunarea de aseară și la tinerii care, pentru prima oară, iși dedicaseră viețile lui Dumnezeu. Am mulțumit iar lui Dumnezeu pentru credința lor, apoi m-am rugat pentru fiecare în parte. Când mi-am completat lista cu numele celor care veniseră pentru prima oară la adunarea de înviorare, mi-am sprijinit capul de zidul de piatră și am închis ochii. „Pe cine va găsi pastorul Vásquez să țină cel de-al doilea serviciu divin din seria pentru tineri?” m-am întrebat. Nu voiam ca adunările să se întrerupă din cauza arestării mele, dar știam că atunci când mi se va da în sfârșit drumul din această gaură, tot ce voi dori va fi o baie și un loc în care să dorm douăzeci și patru de ore.
Gândurile mi se încețoșară și capul mi se lăsă pe-o parte. Brusc, un țipăt mă făcu să mă trezesc. Unul din oameni țipase în somn. Îmi puteam doar imagina coșmarul care declanșase ieșirea. Eram din nou conștient de locul în care mă aflam.
Probabil, m-am gândit, dacă mi-aș putea ține mintea ocupată cu ceva, aș putea șterge cumva această bizară melodramă în care mă trezisem. Imaginându-mă în apartamentul nostru cu Yraida și fiul meu, am trecut dintr-o cameră în cealaltă, examinând fiecare piesă de mobilier uzat pe care îl aveam. Mental mi-am trecut mâna peste fiecare crestătură și zgârietură. Fețele rudelor care cu atâta generozitate ne dăruiseră fiecare piesă atunci când ne-am căsătorit îmi apărură în minte. Cât de mândră fusese soția mea de prima noastră locuință. „Micul nostru cuibușor”, îi zicea ea.
Culorile vibrante ale șalului de pe spătarul micului balansoar cafeniu îmi încălziră sufletul. L-am putut vedea învelind umerii Yraidei în timp ce aceasta îl alăpta pe fiul nostru. Ochii mi se aburiră la comoara acestei imagini. Mi-am sprijinit capul de peretele de beton din spate și am oftat.
„O fi aflat Yraida despre arestarea mea?” m-am întrebat.
„Dacă nu, trebuie să fie moartă de îngrijorare până acum. Dacă știe, o fi contactat-o pe Mama?” Poșeta ei! Lăsasem poșeta Yraidei pe bancheta mașinii! “Oh, nu. Trebuie c-a dispărut de mult până dimineață. Mă rog, nu e nimic de făcut în privința asta.” Aveam să aflu mai târziu că Yraida nu a aflat de arestarea mea decât peste trei zile. „Pastorul Vásquez – o fi aflat el oare că am fost reținut? Probabil că nu. Cel puțin nu până dimineață.” Un gol îmi pătrunse până în fundul sufletului. Dându-mi seama că aceste gânduri nu făceau decât să-mi intensifice deznădejdea, mi le-am alungat din minte.
Mi-am legănat capul dintr-o parte în alta, încercând să scap de înțepeneala ce-mi cuprinse ceafa – un neajuns minor comparativ cu locul în care mă găseam. Astea da cinci minute! Evident oficialitățile se înșelaseră. “Oare cât or să mă țină aici?” m-am întrebat. Întrebările se succedară în mintea mea doar pe jumătate trează. Întrebări care nu aveau răspuns. După o vreme am încetat a mă mai gândi și am privit doar în întunericul împenetrabil al celulei înghesuite și murdare, până când oboseala ce-mi chinuia oasele îmi învinse trupul și-mi învălui mintea.
Era în februarie 20, anul 1962. Din fericire nu știam că urma să rămân prizonier în groaznicul sistem penitenciar al lui Castro timp de douăzeci și doi de ani.